Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iar o categorie cu adevărat defavorizată, cea a șomerilor, nu e scutită de la plata transportului, deși respectivii rămân cu doar 1.100 de lei pe persoană după ce achită taxele și alocă pentru mâncare doar 350 de lei, față de 500 pe lună cât își permit să plătească deopotrivă salariații și pensionarii.
Așadar, povara fiscală pentru salariați s-a majorat încă de finele anului precedent, atât în cifre absolute, cât și ca procent, de la 41,6%, la 42,2% din totalul cheltuielilor.
Dar analiza merită extinsă și să fie punctate defecţiunile evidente. Numărul pensionarilor și asistaților e mai mare decât cel al salariaţiilor. Cei care beneficiază de desfiinţarea oricărei corelaţii economice între cotizaţie şi pensie au devenit inactivi la mai puţin de 60 de ani. Nu există nicio legătură între productivitate și remunerație şi de aceea, după plata taxelor şi contribuţiilor, salariaţii alocă pentru cheltuieli cam cât pensionarii, cum bine stă unui stat social, aşa cum scrie în Constituţie.
Cu precizarea că această poziţie redistribuţionistă s-a observat şi la cele mai influente instituţii financiare internaţionale care afirmă, prin vocea conducătorilor lor, că înăsprirea impozitării bogaților nu afectează câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, în acest fel se creează resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare.
E clar, trăim într-un stat care gestionează prezentul cu ochii spre trecut în loc să-i îndrepte către viitor și să lase venitul disponibil să genereze dezvoltare.
Spania, Italia și Japonia se tem că până în 2050 se va ajunge la situația în care numai 1,5 salariați să susțină un pensionar, față de trei-patru. Noi ce să mai zicem? La noi, acest raport este acum 1:1.
Dacă ne mai poate consola ceva, în timpul perioadei comuniste exista o relație normală de 4 la 1. Dar politicienii au preferat să mascheze în pensionari milioane de șomeri!
Bine însă că s-a găsit soluția-minune, s-a mărit și se mărește vârsta de pensionare! Problema este însă că dacă tot crește vârsta la care ies oamenii la pensie se majorează şomajul în rândul tinerilor. Din nou se pune problema administrării mai degrabă a trecutului decât a viitorului.
Într-o astfel de gestionare ne-am ajutat, în afara taxării, a inflației și a creșterii vârstei de pensionare, de migrație. Până s-a ajuns ca lucrătorii externalizați să fie, în cifre absolute, mai mulți decât polonezii, ce provin dintr-un stat cu o populație aproape dublă.
Polonezii aveau o problemă asemănătoare celei de la noi cu șomajul în rândul tinerilor. Dar acum tind spre nivelul din Germania. S-au bătut pentru fiecare investiție directă și de portofoliu pentru a crea locuri de muncă la ei în țară. Spre deosebire de noi, care am mers încet și neconcludent înainte și nici nu se știe exact dacă, de fapt, am înaintat. Ceea ce face să se vadă deosebirea între gradualism și terapia de șoc. Ca aceea dintre statele sociale și cele capitaliste.
